Lecţiile istoriei

Vineri, 5 octombrie 2007

__________________________________________

Robert J. Wieland

 

 

Domnul pe care declarăm că Îl slujim consideră că ar fi trebuit să învăţăm până acum lecţiile istoriei şi că generaţia noastră este gata pentru ultima lecţie – lecţie pregătitoare finalului de istorie:

“Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat…’ Ştiu faptele tale… Pentru că zici: ‘Sunt bogat, bunurile mi s-au înmulţit, şi nu duc lipsă de nimic,’ şi nu ştii că eşti [cel] ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol’” (Apoc. 3:14-17 – King James).

Încă nu ne cunoaştem “faptele,” sau istoria. De fapt, istoria noastră, aşa cum este ea privită de către universul ceresc, dezvăluie starea reală în care ne găsim, biserica ieşind în evidenţă, dintre toate cele şapte biserici, prin faptul că este “ticăloasă, nenorocită, săracă, oarbă şi goală. (Observaţi folosirea articolului grecesc ho, “cel, cea.”)

Care este adevărata noastră istorie? Oricât de neplăcută ar fi descoperirea lui, adevărul cere să fie privit cu sinceritate. S-au depus cele mai serioase şi persistente eforturi de a arăta că cei la care se face referire în următoarele citate nu reprezintă decât o minoritate. Cu părere de rău, întregul context al scrierilor lui Ellen G.White pe acest subiect arată că ei formează majoritatea conducerii bisericii – “îngerul Bisericii Laodicea”:

“Tot universul ceresc a fost martor la tratamentul ruşinos faţă de Isus Hristos, care era reprezentat de Duhul Sfânt. Dacă Hristos ar fi fost în mijlocul lor, ei L-ar fi tratat la fel cum L-au tratat iudeii” (Special Testimonies, Series A, No. 6, p. 20. Contextul se referă la 1888).

Citim cu groază o astfel de afirmaţie. Poate fi ea adevărată? Cum s-a putut întâmpla un lucru atât de îngrozitor? “Aşa ceva nu poate fi adevărat – cineva greşeşte undeva.” Aceasta este reacţia noastră obişnuită faţă de această afirmaţie şi faţă de altele asemănătoare. “Cineva a găsit o altă afirmaţie inspirată care o anulează pe aceasta,” ne apărăm noi . Pentru noi este la fel de dificil să facem faţă acestei realităţi cum a fost pentru Adam şi Eva să facă faţă vinei lor în Eden! Dar oricum, deşi noi putem ezita să recunoaştem realitatea, “tot universul ceresc a fost martor la tratamentul ruşinos.”

Ce spun cărţile cereşti despre acest păcat? După 5BC 1085, ele “înregistrează păcatele care ar fi fost comise, dacă ar fi existat ocazia.” Ce ar fi făcut fraţii noştri “dacă Hristos ar fi fost în mijlocul lor” în 1888? Cuvântul este clar: “Ei L-ar fi tratat la fel cum L-au tratat iudeii.” Deoarece în cărţile cereşti se “înregistrează păcatele care ar fi fost comise, dacă ar fi existat ocazia,” este limpede că în ele se arată faptul că fraţii la care se face referire mai sus L-au tratat într-adevăr pe Hristos la fel cum L-au tratat iudeii. Cu alte cuvinte, într-un limbaj mai clar, ei “L-au străpuns,” ca să folosim expresia lui Zaharia (Zah 12:10).

Noi ne-am străduit din răsputeri să credem că pronumele “ei” se referă doar la “unii,” câţiva, care L-au tratat pe Isus aşa de dispreţuitor. Un tratat recent al istoriei noastre denominaţionale, foarte apreciat printre noi, se referă la ei ca fiind “mai puţin de douăzeci,” “nici măcar o pătrime din numărul total al participanţilor.” Şi din acei “câţiva,” “majoritatea celor care la început s-au împotrivit şi-au mărturisit greşeala în deceniul care a urmat anului 1888, în special în primii cinci ani, şi de atunci opoziţia lor a încetat” (vezi Movement of Destiny, pp. 367, 368, subliniere din original).

Cu alte cuvinte, Ellen White şi-a permis să facă atâta agitaţie pentru atitudinea şi acţiunile unei minorităţi nesemnificative de conducători, mai puţin de douăzeci, ca să fim exacţi. Şi a continuat să tune şi să fulgere împotriva acestui grup de conducători timp de un deceniu, declarând că ei au puterea de a împiedica să ajungă în biserică şi în lume binecuvântările ploii târzii şi ale marii strigări, deşi vasta majoritate a conducătorilor a acceptat, din toată inima şi cu entuziasm, solia!

Nu există nicio afirmaţie scrisă de Ellen White în care să spună că “unii” dintre conducătorii care au acceptat într-adevăr solia ar fi mulţi sau ar forma o majoritate. Fără excepţie, folosirea de către ea a cuvântului “unii” în raport cu aceia care au acceptat înseamnă “câţiva.”

Dar dincolo de orice dezbatere pe această temă domină realitatea copleşitoare că oricare ar fi fost reacţia faţă de solia 1888, bună sau rea, încheierea lucrării şi revenirea Domnului au fost mult întârziate.